La inceput... a fost Epoca Credintei – catedrale impresionante, semne ale credintei intr-o zeitate suprema, a sfintilor curajosi limitand raspandirea raului.

Apoi, a urmat Epoca Ratiunii – epoca Renasterii, stiinta actionand ca o torta si credinta ca mintea poate descoperi toate misterele universului.

Astazi, ne aflam in Epoca de..." rah*at"

Dupa cum sustine Laura Penny, autoarea cartii : „Your Call is Important to Us: The Truth about bullsh*t“ („Apelul dumneavoastra este important pentru noi: Adevarul despre rah*t“, Crown Publishers, NY), „traim intr-o epoca de producere fara precedent a rah*tului… presedinti, preoti, politicieni, avocati, reporteri, sefi executivi si altii fara numar au ajuns sa rosteasca nu lucrurile in care cred, ci acele lucruri pe care doresc ca ceilalti sa le creada – nu ceea ce este, ci ceea ce functioneaza.“.

Numarul curent al Harvard Business Review are un exemplu graitor in acest sens: dupa o prezentare de nivel inalt, un CEO se adreseaza prezentatorului ; „Cand am facut presiuni asupra lui, a recunoscut faptul ca nu credea si nu sustinea nimic din ceea ce prezentase, dar ca prezentase ceea ce i se spusese sa prezinte si sa sustina.“ (HBR, Iunie 2011, pag.79).

Rah*t nu inseamna minciuna
Invatam ca rah*tul difera de minciuna. Un mincinos stie ca ceea ce spune este fals. Un vorbitor de rah*t, pur si simplu considera drept indiferent daca ceea ce spune este adevarat sau fals, atata vreme cat ceea ce spune poate sa treaca neobservat.

Dupa spusele lui Harry Frankfurti in cartea „On bullsh*t“ („Despre rah*t“, Princeton University Press, 2005), exemplul de chintesenta al rah*tului a avut loc atunci cand Ludwig Wittgenstein a vizitat o prietena internata la spital si a intrebat-o cum se simte. Aceasta i-a raspuns ca se simte precum un caine calcat de o masina. Wittgenstein a fost dezgustat. „Nu stii cum se simte un caine calcat de o masina.“. Prietena nu mintea, ci spunea rah*t. Dupa spusele lui Frankfurt, rah*tul a devenit una din cele mai frapante abilitati ale culturii noastre.

Decadenta cronica a adevarului
Proliferarea rah*tului este unul din motivele principale pentru care pun un accent asa de mare in cartile si workshopurile mele pe adevar, adevar in sensul cel mai bun al cuvantului, adevarul autentic. A fi identificat drept un vorbitor de rah*t reduce drastic sansele de a deveni un leader al schimbarii.

De ce exista atata rah*t astazi ? Cartile nu gasesc in mod simplist un raspuns la aceasta intrebare. Frankfurt sugereaza in mod diplomatic si optimist ca, datorita cresterii impetuoase a nivelului de comunicare, creste proportional si rata de rah*t din comunicare. Penny spune ca „epoca noastra este unica prin scara ei de proportii, bugetul ei masiv si capacitatea ei fara limite de a trimite rah*t distructiv rapid pe tot globul.“

Politicienii si oamenii de media se afla in topul promotorilor de rah*t, in mod activ ei „inverzesc iarba“. Sloganele lor plutesc neincetat pe deasupra noastra: „astazi meriti o pauza“, „vreau sa invat lumea sa cante“, „misiune andeplinita“, „ducem un razboi impotriva saraciei“.

Atacurile post-moderniste asupra adevarului au si ele un efect ancurajator asupra rah*tului. Intrucat nu putem sti niciodata sigur ce este adevarat si ce nu, putem fi macar sinceri. Asa dupa cum arata Blackburn, cunoasterea noastra este in mod evaziv lipsita de substanta. Astfel, sa pretindem ca vorbim despre adevarul nostru este in mare pericol de a fi un exemplu graitor de rah*t.

Shakespeare ar fi recomandat “rah*tul”?
Distinsi critici literari, incluzandu-l pe Lionel Trilling in superba lui carte: „Sincerity and Autenthicity“ („Sinceritate si Autenticitate“), a citat aprobator sfatul dat de Polonius fiului sau in „Hamlet“, al lui Shakespeare:

„Si mai presus de toate, fi-ti sincer tie; astfel, precum noaptea urmeaza zilei, nu vei gresi nici unui alt om.“

Sfatul este, cu siguranta, parafrazat in mod persuasiv, desi el trebuie privit cu ingaduinta, intrucat Shakespeare l-a pus in vorbele unui batran fara prea mult discernamant. De fapt, cugetand putin asupra cuvintelor, ele nu pot fi adevarate. Asadar, oricat de mult ar crede Polonius in vorbele sale, cu siguranta ca ele reprezinta un rah*t!

Cum sa evitam “rah*tul”
Exista scapare ? Putem fi sinceri si exprima adevarul despre noi ? Putem rosti numai si numai adevarul ? Sugerez adesea in workshopurile mele si scriu in cartea mea „The Leader’s Guide to Storytelling” („Ghidul leaderului in depanarea povestilor”) sa procedam ca si cum ar fi posibil sa gandim dezinteresat si sa facem tot posibilul ca sa prezentam concluziile altcuiva fara distorsiuni semnificative.

Aceste presupuneri sunt greu de justificat de un filozof, insa ele contribuie esential la o forma de comunicare mai mult decat folositoare. Presupunerile constituie in sine un set de conventii. Indiferent daca cineva crede sau nu an conventii validatoare – de exemplu ca adevarul poate fi cunoscut – povestind in acest mod despre ceva, nu mai constituie un angajament filozofic pe viata in aceasta credinta, ci doar dorinta de a adopta aceasta pozitie pentru un timp si intr-un scop limitat.

In mod similar, a juca tenis nu anseamna adoptarea pozitiei de adversar pe viata al oponentului. Insa pentru o partida buna de tenis, adoptam conventiile jocului de tenis si incercam sa infrangem adversarul in acea zi. Nu putem juca cu adevarat bine tenis daca ne intrebam in permanenta despre conventiile jocului, daca in permanenta comentam despre evolutia jocului sau ne intrebam daca nu ar trebui sa incercam sa ne infrangem adversarul. Dupa ce jocul s-a terminat, da, toate acestea sunt posibile. Pentru ca jocul sa aiba loc, totul trebuie lasat deoparte.

Povestirile autentice tind sa fie adevarate
La fel este cu povestirile. Performanta unei povestiri cere povestitorului sa accepte conventiile povestirii cel putin pe durata povestirii. In timp ce se deapana povestea, povestitorul este sigur, lipsit de temeri si neobosit in a prezenta lucrurile „asa cum sunt ele“. Daca rolul pare util si fascinant, el nu poate fi permanent. La bine si la rau, fiintele umane nu pot ramane constant intr-o stare de certitudine, lipsa temerilor si verva. Nu exista nici o evidenta care sa sustina faptul ca povestitorul este expresia dezinteresata a adevarului. Efortul necesar pentru a ignora cunostintele ascultatorilor si pentru a-i purta pe firul povestii nu poate fi mentinut mult timp, si maestrii povestitori isi cunosc limitele. Performanta povestirilor este astfel un sprint, si nu un maraton.

Acestea fiind spuse, nu se poate concluziona ca un leader in pozitie de povestitor nu constientizeaza limitele umane. Stim cu totii ca majoritatea timpului suntem inconsistenti, nesiguri, neoferind incredere. Suntem victimele ambitiilor noastre. Ne deceptionam din motive sentimentale, de prietenie, vanitate sau egoism.
Ramanem o masa de apetite lipsite de satisfactie.... Toate aceste defecte se pot insa percepe asemenea unui strat de imperfectiune asezat deasupra unui intreg fundamental sanatos. Nu disperam niciodata. Nu suntem impotenti, ci… cel mult slabi. Putem deveni puternici. Nu aspiram doar la adevar si sens, ci reusim chiar sa ne atingem visele. Recunoastem experientele noi si posibilitatile dintr-o poveste. Comunicand experienta sau posibilitatile, crestem nivelul de intelegere propriu sau al audientei.

Rostirea adevarului este un ocean de..." rah*t"
Dincolo de toate, fiecare individ trebuie sa faca un efort real in a spune adevarul autentic, chiar daca toata lumea din jur nu rosteste decat rah*t. Nu este usor! Este inspaimantator sa gandesti cate lucruri se pot intampla doar incercand sa prezinti ceva clar si precis. Poate ca memoria noastra are lacune. Poate ca intampinam dificultati in a exprima ceea ce vedem. Introspectiile noastre pot transpare drept nelimitate. Putem sa ne inselam. Chiar daca nu am avea nici una din aceste temeri, situatia nu s-ar imbunatati, deoarece ascultatorii ar putea ei insisi avea aceste temeri. Cum putem trata indoieli pe care sa nu le cunoastem, in principiu?

Prezentarea adevarului asa cum noi il vedem este o abilitate accesibila fiecaruia. Este o competenta la fel de problematica precum aceea de a fi capabil sa vezi cu ochii proprii. Povestitorul nu trebuie sa fie atotcunoscator. Sa stim ceea ce trebuie sa stim pentru un anumit discurs este o forma de competenta zilnica posibila si accesibila.

De aceea, de ce sa nu va alaturati noua in angajamentul de a rosti doar adevarul autentic si sa ne ajutati sa luptam impotriva rah*tului ?“

articol Forbes publicat de Steve Denning

Traducerea articolului Roxana Dan