Imaginea hipnotică minte-corp în tratarea tulburărilor autoimune

Moshe S. Torem, Colegiul de Medicina Al Universitatii din Nord-Estul Ohio

Rezumat

Timp de multi ani, medicina vestică a considerat sistemul imunitar ca fiind separat şi independent de sistemul nervos central. Totuşi, progresele ştiinţifice semnificative şi descoperirile recente ce au avut loc în ultimii 50 de ani au adus în prim plan dovezi că sistemul imunitar interacţionează cu sistemul nervos central, cele două influenţându-se reciproc. Articolul de faţă oferă o trecere în revistă sistematică a literaturii legate de conexiunea dintre creier şi sistemul imunitar şi implicaţiile clinice ale acesteia. Apoi oferă o fundamentare raţională a rolului pe care îl poate juca utilizarea hipnozei şi imaginaţiei în tratamentul pacienţilor cu tulburări autoimune. Sunt incluse sugestii pentru cercetări viitoare în acest domeniu.

Următoarele boli au fost identificate până acum ca implicând un mecanism autoimun:

Febra reumatică acută
Spondilita anchilozantă
Alopecia autoimună
Sindromul poliglandular autoimun
Sindromul Behcet
Sindromul disfuncţiei imune a oboselii cronice (SDOC)
Dermatomiozita
Sindromul lui Goodpasture
Sindromul Guillain-Barre
Purpora Henoch-Schonlein
Diabetul zharat insulino-rezistent
Poliangita microscopică
Miastenia gravis
Pemphigus vulgaris
Poliarterita nodulară
Polimiozita/dermatomiozita
Artrita psoriazică
Policondrita recurentă
Sindromul Sjogren
Oftalmia simpatică
Vasculita necrozantă sistemică
Granulomatoza lui Wegener
Boala lui Addison
Sindromul antifosfolipidic
Anemia hemolitică autoimună
Purpura trombocitopenică autoimună
Boala celiacă
Dermatita herpetiformă
Diabetul zaharat de tip I
Sindromul fibromialgic
Boala Graves /hipertiroidie
Tiroidita Hashimoto
Infertilitatea mediată imunitar
Lupus erythematosus
Scleroza multiplă
Pemphigus foliaceus
Anemia pernicioasă
Fibromialgia reumatică
Psoriazis
Sindromul Reiter
Artrita reumatoidă
Sindromul omului ţeapăn
Lupus erythematosus sistemic
Vitiligo

Ultimele decenii de cercetare medicală au adus o înţelegere mai profundă şi mai largă a sistemului imunitar şi a rolului său în menţinerea sănătăţii şi în crearea bolii. Sistemul imunitar este proiectat, printre altele, să identifice şi să distrugă organismele străine intruzive. Totuşi, atunci când identifică antigenii de pe propriile noastre celule drept antigeni ai unor agenţi străini, precum bacterii, viruşi ori ciuperci, sistemul imunitar atacă aceste celule în încercarea de a le distruge, cu scopul de a proteja integritatea propriului nostru organism viu. Procesul acestui atac produce inflamaţie şi o tulburare autoimună.

Într-o publicaţie recentă, Walsh şi Rau (2000) au scos în evidenţă faptul că bolile autoimune sunt de fapt un factor major al decesului printre femeile tinere şi de vârstă mijlocie din Statele Unite. Proporţia bolilor autoimune printre femeile americane este de aproximativ 5% după descrierea lui Jacobsen, Gange, Rose şi Graham (1997).

Bolile autoimune tipice au o oscilaţie remisie-recădere. După primul episod al bolii, mulţi pacienţi intră spontan într-o remisie. Scopul tuturor tratamentelor disponibile în prezent este să îndeplinească următoarele obiective: să scurteze durata fazei acute şi să reducă intensitatea inflamaţiei şi a simptomelor implicate în această fază acută. Obiectivul tratamentului este să aducă pacientul într-o remisie cât mai curând posibil. Al doilea obiectiv al tratamentului este să menţină pacienţii în remisie cât mai mult posibil, ideal pentru tot restul vieţii.

Abordările minte-corp care să ajute la atingerea obiectivelor de mai sus ale tratamentului se bazează pe descoperirile şi cercetările realizate în domeniul psihoneuroimunologiei în ultimii 40 de ani. Domeniul psihoneuroimunologiei postulează că sistemul nervos central comunică cu sistemul imunitar şi sistemul imunitar comunică cu sistemul nervos central în mod regulat. Ader (2000) şi Ader şi Cohen (1975, 1981, 1982, 1985) au arătat, prin nişte studii cu design experimental ingenios, cum sistemul nervos central influenţează funcţiile sistemului imunitar. Mai târziu, Dantzer (2001) şi, separat, Vollmer-Conna (2001) au postulat că comportamentul de boală asociat cu o infecţie acută poate fi de fapt rezultatul unei comunicări sistem-creier adaptative pentru recuperarea şi supravieţuirea în general a organismului. Evenimente de viaţă, precum pierderile, care implică emoţii de durere, tristeţe şi depresie produc în mod tipic o suprimare a sistemului imunitar şi compromit abilitatea acestuia de a mobiliza rapid un răspuns de apărare la bacteriile, viruşii sau ciupercile patogene. Pe de altă parte, este binecunoscut faptul că optimismul, exuberanţa, bucuria şi râsul sporesc funcţionarea sistemului imunitar, după cum au arătat Cousins (1976), Rossi (1993), Dreher (1995), Ravies (2000) şi Charnetski şi Brennan (2001).