Vorbim … ii ascultam pe altii … le raspundem … deci comunicam!

Ne privim … ne atingem … imitam gesturi … deci comunicam!

Verbal şi non-verbal. Incercam sa transmitem si sa primim informatii, idei, ceea ce ni se pare interesant sau important sau … pur si simplu facem conversatie banala. Cat e de important ceea ce transmitem celuilalt/celorlalti? Nu întotdeauna ceea ce transmitem intereseaza cu adevarat. Cum putem sa ne facem ascultati … intelesi?

La aceste intrebari cautam raspunsuri cand in seara zilei de 23 mai 2007 am primit raspuns … un mesaj pe e-mail de la Sanda. Ma invita sa particip la cursuri NLP. Am fost incantata ca s-a gandit la mine. Dar ce este NLP-ul ? Am citit atasamentul si m-am bucurat ca voi avea sansa de a invata lucruri de baza, folositoare pentru munca mea, voi putea mai mult sa ajut persoanele cu handicap si familiile acestora sa treaca de faza de soc creata de aparitia handicapului.

De ce am inceput cursurile .... ce voiam sa schimb ... ce voiam sa aflu ... nu prea era clar in capul meu. Stiam ca vreau sa invat sa ma cunosc pe mine, sa-i inteleg pe altii ... stiam ca vreau sa ajut parintii copiilor cu handicap sa gandeasca, pe cat posibil in asemenea cazuri, pozitiv... dar habar n-aveam ce imi vor oferi cursurile.

Primul curs … am emotii. Cum ma vor vedea „colegii”de curs. Cine sunt ei ? Toti cu pregatire superioara … «Desi imi place sa socializez voi reusi oare sa fiu acceptata din prima zi? » Curajul pentru aceasta intalnire mi-a dat-o Didona. Prezenta ei si privirile de incurajare m-au readus cu „rotile” pe pamant. Ne-am asezat in cerc si fiecare cursant s-a prezentat. Cat de importana este transmiterea si preluarea informatiilor si cat de atenti suntem de fapt cand ni se spune ceva! Hmm… da, aveam sa aflu din aceasta prima zi. A urmat un exercitiu interactiv in care ne-am impartit in grupe de cate doi si fiecare spunea cate „ceva interesant” despre el insusi. Apoi, persoana careia tocmai i-a „comunicat” informatiile, a preluat şi a redat la persoana intai profilul celui cu care a stat de vorba. Acest exercitiu m-a surprins si mi-a crescut increderea in mine. De ce ? Pai… pentru mine aspectul cel mai important a fost faptul ca « m-am nascut sanatoasa, din parinti sanatosi, intr-o familie sanatoasa; ca am fost gimnasta de performanata dar la varsta de 18 ani, in urma unui accident de masina, soarta mea s-a schimbat». Ceea ce am realizat in scaun rulant mi se parea normal si le prezentam asa ...ca pe un fapt divers. Pentru interlocutorul meu au primat alte aspecte nu cele care contau pentru mine. Atunci m-am hotarat sa continui cursurile. Atunci, mi-am dat seama ca nu am trecut in atatia ani de acest obstacol … diferenaa de jumătate de metru inaltime fată de persoanele „bipede”. Si Doamne … cate sute de persoane am cunoscut de-alungul anilor … la cate conferite internationale am participat si am prezentat lucrari ... dar nicio clipa nu m-am simtit mai „altfel”. Dimpotriva, am fost mandra ca pot reprezenta o categorie de persoane defavorizate şi marginalizate de societate… ca pot prezenta interesele si aspiratiile lor … Ma simteam importanta ! Am continuat cursurile.

Ma simteam si chiar eram integrata în grupul nostru de NLP. Un lucru deosebit de important, pentru mine desigur, a fost faptul ca în timpul discutiilor, toată lumea statea pe scaune in semicerc si nu la masa (din cauza scaunului rulant nu pot sta la orice masa) – adica eram la acelasi nivel ... aceleasi conditii de scris ... cu alte cuvinte - ma simteam „egala”. La un moment dat, cand nu am putut participa la un exercitiu, Tibi mi-a spus ca sunt o „provocare”pentru el (cred ca şi pentru domnii Bandler şi Grinder ar fi fost o provocare pe moment). Cine-i Tibi? Tibi e trainerul nostru, trainer în Programare Neuro-Lingvistica şi reprezintă NLP EXPLORER şi SISTEM PSI. Sincera să fiu, la început mi s-a parut ca nici nu e atent la ceea ce spunem, ca nu face decat ne “cauta nod in papura”, un om destul de inchis, mereu dus cu gandul, banuitor si … un pic “mistocar”. Pe masura ce am inaintat cu cursurile mi-am dat seama cat am gresit si mi-a fost de-a dreptul rusine de gandurile mele. El trebuia sa ne cunoasca pe toti, ne analiza din mai multe puncte de vedere sa ne inteleaga problemele cu care ne confruntam in relatia cu altii, probleme de care unii poate nici nu suntem constienti ca le avem. Eu cel putin asa am patit. Am aflat despre mine multe lucruri… unele bune si altele … mai putin bune dar nu neaparat rele. La unul din cursuri, mai la inceput, trebuia sa facem ceva ... iar eu nu eram sigura pe mine lucru observat de Tibi care, asa ... peste umar mi-a spus «dar tu nu poţi sa faci asta». Pana la urmatoarele cursuri, adica luna urmatoare, m-am framantat ... imi puneam nenumarete intrebari « de ce tocmai eu nu pot? » ... « oare sunt proasta si eu nu stiu?» ... « sau carutu’i de vina? » ... Cu alte cuvinte, sufeream. Reactia? M-am ambitionat, adica am facut exact ce voia Tibi. Un lucru insa e sigur, capatam din ce in ce mai multa incredere in mine si in altii.

Cand am lucrat pe “Linia Timpului” si m-am oferit voluntara, nu m-am gandit ca influenta trecutului este asa de puternica. M-a marcat ... pozitiv si negativ. Niciodata nu am constentizat faptul ca lipsa de incredere in mine si in puterile mele isi are radacinile in primii ani de liceu. Atunci, pe “linia timpului” am simtit atata suparare si frustrare ... Posibilitatea “razbunarii”, chiar si fictive, mi-a oferit o usurare care pot sa spun ca a produs un fel de iertare a persoanei care m-a stigmatizat. Nici macar accidentul care mi-a curmat “linia vietii”, nu m-a marcat asa de negativ ca acea intamplare din liceu. Accidentul m-a schimbat – in mod paradoxal – intr-un om pozitiv pe când acea întimplare mi-a umbrit o groază de ani.


Dar, la fel cum experientele negative ne marcheaza mai mult sau mai putin, asa si cele pozitive. Sigur ca am fost tot timpul mandra de rezultatele mele pe plan profesional dar nici prin vise nu mi-a trecut ca o intamplare care te marcheaza pozitiv intr-un anumit moment al vietii, poate deveni un “refugiu” in momentele cele mai grele. Da, este vorba de “Cercul Excelentei”. De cand am invatat aceasta tehnica de ancorare, o folosesc foarte des ... si ma ajuta foarte mult.

Cea mai puternica traire mi-a oferit-o “Six Steps Reframing”. Nu intelegeam “cum” voi putea comunica cu inconstientul ... de unde si care sunt semnele ... dar ... da, intr-adevar am comunicat! Nu mi-a venit sa cred. S-a intamplat la cursul din ianuarie, ultimul inainte
de examen. Am fost asa de incantata incat mi-am dorit sa nu se termine ... sa capat raspunsuri ... sa scap de dureri. Si aceasta comunicare cu mine a continuat in spital. Imi aduc aminte ca inainte de a intra in stare comatoasa, nu am putut manca sau bea timp de 5 zile. Pur si simplu nu puteam inghiti. Am primit neincetat acel semn care, acum stiu, prevestea ceva rau. Toata lumea ma intreba daca am mancat sau am baut. La toti le spuneam acelasi lucru ... « sunt sigura ca organismul meu ma va anunta cand voi putea». Sigur ca lumea a perceput acest raspuns ca un rezultat al starii mele destul de agravate.
Si minunea s-a produs. Intr-o noapte, la ora 1.30 organismul meu m-a trezit. Nu stiu ce semn mi-a trimis, dar m-am trezit brusc dintr-un somn profund, constienta de doua lucruri: sunt treaza ca lumanarea si mi-e foame. Fara dureri, fara greturi. Si din acel moment mananc din nou. Si comunicam in continuare.

NLP m-a invatat sa-i observ pe cei din jur. Sa nu impun nimanui punctele mele de vedere. Sa fiu mult mai toleranta. Sa analizez si sa constientizez. Sa-i conving pe cei care nu comunica suficient sau deloc, sa o faca ... fara comunicare ne izolam ... devenim introvertiti, „marii” neintelesi... M-am simtit bine la cursuri. Faptul ca toti colegii m-au considerat „egala” lor, adica „un coleg de curs” pur si simplu, este extraordinar. Am fost asa de surprinsa, emotionata si bucuroasa cand toti mi-au cantat „La multi ani” dupa terminarea ultimului exercitiu „A 70-a aniversare”. Era ultimul curs si ziua urmatoare era ziua mea de nastere. Este o noua experienta pozitiva pe care o pot folosi ca „ancora”. Si ce e cel mai important? Sunteti voi, cei care m-ati inconjurat cu respect, carora le-a pasat de mine cand am fost la spital, care mi-ati donat sange la momentul limita, cei care ma sunati si ma vizitati in continuare, sunteti voi ... Sanda, Nelu, Claudia, Ion, Nora, Gianni ... voi Lidia, Lili, Nicole, Fulvia, Stefano, Tela, Andreea, care m-ati ajutat si incurajat. Si nu in ultimul rand tu Tibi, care la ultima noastra convorbire telefonica m-ai simtit ca sunt ... down ... si ai gasit modul de a-mi spune ceva, asa, ca de la trainer la cursant, care mi-a dat din nou „incredere in mine”. Da, m-ai asigurat ca am „resurse” si „calitati” mai multe decat stiu eu. Multumesc.

Arad, 9 iulie 2008