Puiul de papagal

Au fost odata, sau … poate, n-au fost … doi papagali care, intr-o buna zi, au facut un ou.
Era soare afara cand puiul a spart coaja oului si a iesit la lumina.
S-a uitat in jur, si a vazut tot felul de lucruri... Unele i-au placut... pe altele insa nu le-a inteles…

Parintii erau si mai aproape si mai departe…
Treceau zile, treceau nopti... Vantul sufla uneori mai tare, puiul zgribulindu-se in cuib in cautarea unei umbre calde de care sa se apropie. Se intampla de multe ori sa gaseasca, dar si sa stea simtind timpul cum se scurge, in ritmul lui, pana cand tremurul se linistea de la sine.
...Si soarele era uneori mai stralucitor, dar erau zile in sir cand ramanea ascuns in spatele zidului. Privindu-l puiul se gandea: “Oare eu l-am ridicat?”
Pana cand, si-a facut curaj si a intrebat:
“Zidule inalt si intunecat, tu pentru ce esti aici?”
“Nu stiu... nu stiu ...” suiera sacadat zidul...
“Nu pot sa vad lumina din cauza ta!”

Iar zidul ii raspunse: “Lumina si caldura pot fi oriunde ... in spate sau in fata ... in sus sau in jos ... inauntru sau in afara ... in nori sau in zapada...”